Curăţenie pe birou. Ziua a IV-a.

Pentru a menţine continuitatea trebuie să vă lămuresc mai întâi cum a decurs după amiaza zilei a III-a. Pe scurt. Cu liniuţe, cum ne-am obişnuit deja:
– Închis laptop. Strâns alimentator. Băgate amândouă în geantă. Piei ispită.
– Întrebat nevastă de ce e supărată. Nu primit răspuns.
– Rugat nevastă să mă lămurească cu ce pot şi eu să şterg monitoarele, tastatura, imprimantele, biroul şi alte alea. Nu primit răspuns. Primit în schimb cutie cu toate cele necesare, adică cârpe, pronto lemn curat, pronto pentru suprafeţe etc. Primit aspirator. Aspiratorul nostru e portocaliu. Nu ştiam. Primit mop. Ferit capul, mop aterizat în spatele canapelei.
– Întrebat din nou nevastă dacă e supărată pe mine. Regretat întrebarea. Primit 15 minute de reproşuri. Răspuns „Da, dragă”, „Sigur, dragă”, „Cum să nu, dragă” la fiecare pauză mai mare de 3 secunde.
– Concluzionat aitist rău serviciu nevastă nevinovat.
– Primit întrebare „Vrei să te ajut?”. În virtutea obişnuinţei, răspuns „Da, dragă”. Muşcat limba.
– Debarasat birou. Imprimanta laser ţine să-mi demonstreze că nu mai am 18 ani şi mi-aduce aminte de sciatică.
– Aruncat hârtii volante la coş.
– Şters, curăţat, lustruit echipamente. Muncă în echipă.
– Recuperat hârtii din coş, pus la locul lor.
– Descoperit bakugani fecior. Chemat, livrat bakugani. Fecior fericit.
– Demontat, aspirat, suflat, montat calculatoare. Sunt mai uşoare acum cu cel puţin 1 kilogram fiecare. Schimbat sac aspirator.
– Aşezat toate la locul lor. Constatat că nu încap. Forţat. Acum încap.
– Şters sudoare de pe frunte. Mulţumit nevastă. Primit „Mda. Ai văzut că nu e greu?”
– Verificat ceas. E mâine deja.
– Mâncat, spălat, culcat.

Ziua a IV-a. Ziua conectării.

Cine se scoală devreme departe ajunge. Bag seama că e târziu, pentru că eu sunt încă acasă. Încep să mă obişnuiesc cu mirosul de levănţică. Ceva junghiuri îmi amintesc de şmotrul de ieri. Mă scurg din pat. Mă hotărăsc să dau cu apă rece pe ochi. Aştia de la Apă-Canal vor să mă contrazică. Se aude un fâsâit uşor pe ţeavă. Renunţ. Pun de cafea. Cu apă minerală, că aia plată s-a terminat de ieri. Cât se face cafeaua arunc un ochi în sufragerie. Totul străluceşte de curăţenie. Aş vrea să pun pariu că într-o săptămână e la fel ca înainte, dar n-am cu cine.
Mă întorc în bucătărie, torn cafeaua în ceaşcă, şterg aragazul. Nu mai cred în semne. E normal să dea cafeaua în foc. Şi nici nu-mi mai fac planuri. Că nu se potrivesc. Prefer să citesc ziarele. Nu-nţeleg nimic. Cică e scandal pe la guvernare. Ăla-i scandal? Ăştia n-o cunosc pe nevastă-mea. Drept e că nici eu nu o cunosc prea bine. De fapt o cunosc, dar n-o-nţeleg. Şi nu mai fac atâta tătrăboi.
Termin cafeaua, mă-mbrac în haine de scandal şi purced la treabă. Scot cablurile cu pricina din spatele biroului. Le-aşez pe căprării. M-apuc de înfipt cabluri în mufe. Noroc cu aştia de au inventat mufele anti-prost. Treaba merge brici. Cam într-o oră umplu toate mufele cu cablurile aferente. Mai rămân vreo 5 pe lângă. Cabluri. Le strâng frumos, colac, şi le îngrămădesc într-un sertar. Dacă o să-mi aduc aminte la ce folosesc o să le găsesc aici. Răsuflu uşurat. Până să scot tot aerul din plămâni uşa de la intrare se trânteşte de perete. Mă extrag de sub birou s-o cert dar realizez că nu e săraca uşă vinovată. S-a-ntors gaşca mică de la şcoală. Trasez sarcini de lucru pentru fiecare în parte. Descălţat, dezbrăcat, îmbracat, aranjat haine. Sper că m-am făcut înţeles. Fac o ultimă verificare a centrului de comandă şi control. Pare totul în regulă. Fac o cruce mare şi pornesc calculatoarele. Se aprind numai două monitoare. Evaluez rapid situaţia şi bag şi KVM-ul în priză. Acum merge şi al treilea. Ăsta mare, cu windows pe el, mă anunţă că a găsit nuş’ce device-uri. Dau next până la capăt şi scap de mesaje.
Se-aude un greiere. Insistent. Băi frate, e octombrie, aştia nu au murit încă? Realizez că, de fapt, sună telefonul ăla de serviciu.
– Da?
– Bă, tu dacă eşti în concediu nu-ţi mai verifici meilu?
E şefu’. Încerc să-i explic că a fost picat netu’, că a trebuit să reinstalez windowsu’. Nimic, ăsta-i hârşit rău. Îmi spune:
– Bă, tu umbli cu cioara vopsită. Ia zi-i ce te-a mai pus nevastă-ta să faci? Să schimbi gresia în bucătărie?
Mă enervează ăsta. Ce crede el, că stau sub papucul consoartei? Mă pune dracu’ şi-i dau adresa de la blog. Să vadă şi el ce treburi importante am, nu schimbatul gresiei.
– Dar pentru altceva te-am sunat. Mâine vine o comisie de la centru, musai să vii la serviciu. Vedem noi cum facem cu concediul. Hai pa, spor la treabă.
Finuţ şefu’! Nici nu îl auzi când îţi închide telefonul, nu ca alţii.
Încerc să pornesc Outlook-ul. Să-mi verific mail-urile. X-uri roşii peste tot. Cică „A network cable is unplugged”. Să fie clar, mie îmi place Dylan unplugged. Dar cablurile de reţea nu. Trag aer în piept şi mă arunc sub birou. În 5 minute îmi dau seama de problemă. Unul dintre cablurile de reţea se mai ţine de mufă doar de aţa de pe mijloc. E necesară o operaţie de sertizare. Caut cleştele, îl găsesc, găsesc şi o mufă şi mă vâr iar sub birou. Incantez „Alb-Portocaliu, Portocaliu, Alb-Verde, Albastru, Alb-Albastru, Verde, Alb-Maro, Maro”. Cred că am ajuns la alt nivel al conştiinţei, că altfel nu-mi explic cum de am simţit şase ochi aţintiţi pe tălpile de la papuci. Mă răsucesc să văd mai bine şi dau cu ochii de copii. Şi de bichon. Aveau aştia bilet la lojă. Întreb:
– Da?
Asta mică cred că o dau la relaţii publice. Că a luat prima cuvântul.
– Nouă nu ne dai de mâncare?
– Câţi ani aveţi?
– Şapte.
– Zece.
Bichonul tace mâlc. Dar ştiu că are patru.
– Şapte şi cu zece fac şaptesprezece. Eu, la vârsta asta, ştiam deja să-mi fac omletă. Hai, valea la bucătărie şi vă descurcaţi.
Am scăpat de copii. De bichon, nu. Îl iau şi pe el la rost:
– Tu ce mai vrei?
Ar vrea el să-mi spună, dar n-a intrat încă în clasa I. Aşa că-mi şuteşte un papuc şi fuge la uşa de la intrare. Pricep că vrea afară. Îl scot. După ce-mi recuperez papucul. La întoarcere aud scandal prin bucătărie. Mi-e frică să intru. S-or descurca ei cumva.
Revin la incantaţii. „Alb-Portocaliu, Portocaliu, Alb-Verde, Albastru, Alb-Albastru, Verde, Alb-Maro, Maro”. Dacă nu ştiţi ce înseamnă, aflaţi că e ordinea în care firele alea colorate trebuie să se alinieze în mufa de reţea. Sertizez cablul, îl înfing la locul lui şi dispar x-urile alea roşii. Cât fumez o ţigară pe balcon, Outlook-ul reuşeşte să tragă cele 200 de mail-uri. E bine, nici nu-s multe.
Mă uit la ceas. E ora la care trebuie să apară nevasta de la serviciu. Sper să nu observe dezastrul pe care l-au făcut ăia mici în bucătărie şi să mă felicite pentru treaba dusă la capăt. Sper.
Mâine încep serviciul. Pot să mă odihnesc şi eu liniştit. Până la Paşte mai e.