Curăţenie pe birou. Ziua a II-a

M-am trezit. Arunc un ochi adormit, ăla stângul, spre locul unde-ar fi trebuit să fie ceasul şi dau de soare. Închid ochiul şi mă gândesc. Dormitorul nostru are ferestre spre apus. Deci ori e seară, ori nu sunt acasă. Acasă eram. În sufragerie. Ghemuit în locul unde canapeaua face unghi drept. De 90 de grade. Nu, nu Celsius. Încerc să mă răsucesc şi să-mi trag pătura peste ochi. Nu dau de nicio pătură. Doar de-o chestie blănoasă. Săraca nevastă, îmi zic, i s-a făcut milă de mine şi m-a învelit cu cerga ceea miţoasă de ne-a dat-o bunică-mea, la pomana de  7 ani a bunicului Ion. 7 ani de când s-o dus pe ceea lume. Doamne, ce mai trece timpul. Dar parcă aia era un pic mai aspră. Aud un mârâit. Deschid celălalt ochi. Că primul a intrat în grevă, mi-a spus că-şi dă demisia dacă mai fac mişto de el şi-i dau fotoni la micul dejun. Desluşesc trei măsline şi-o căpşună aranjate strategic pe o vată de zahăr pe băţ. De când vata pe băţ mârâie? Şi cine e tâmpitul care a făcut combinaţia asta de măsline şi vată de zahăr? Hai, căpşunile mai merg. Dar măsline?! Propun o mărire de salariu pentru ochiul stâng, iese şi ăsta din grevă, dar numai după ce îi promit că o să-i dau şi bonuri de masă şi reuşesc să focalizez. Şi recunosc bestia familiei. Maxi, aşa-l cheamă. Închipuţi-vă un om matur, de vreun metru nouăzeci, încercând să se învelească cu un bichon de 3 kile juma’.
Încerc să-l conving, precum nevastă-mea încerca deunăzi cu copiii, de rolul apei în igiena personală şi de ce căpşunile nu sunt bune pentru spălatul pe ochi. Renunţă într-un final să mă mai lingă pe faţă (pesemne nu i-a priit gustul pe care îl am de dimineaţă) şi începe să latre la reptilele din mijlocul sufrageriei. Între timp, ochii se hotărăsc că e mult mai productivă munca în echipă şi-mi dezvăluie mormanul de cabluri care enervau bichonul.

Mă dau jos din pat şi în drumul spre baie încerc să fentez grămada din mijlocul sufrageriei. Reuşesc doar pe jumătate, deoarece o viperă de cablu USB şi-a adus aminte că nu am vrut să o conectez la imprimanta aia laser şi i-am dat munca de jos, managementul UPS-ului APC. O liniştesc sub călcâi, sprijinindu-mă energic de braţul unuia dintre fotolii. Reuşesc să ajung la baie, să conectez bateria de apă la jetul de spălat pe ochi versiunea 1.0 şi încep să-mi construiesc planul de bătaie pe ziua în curs.
Mă reîntorc. Apăs pe butonul de pornire al PC-ului numărul 1 şi aştept. Nimic. Apăs pe butonul de pornire al PC-ului numărul 2 şi aştept iar. Nimic. Îi înjur în barbă pe aştia de la Electrica. Tot nimic. Mă bag sub birou şi fac o descoperire importantă. Biroul meu e wireless total. Dau “rewind” şi-mi amintesc de ziua de ieri. Prima mea zi de concediu. Acum realizez rostul grămezii dezordonate din mijlocul sufrageriei. Întorc ochii şi dau peste laptop. Apăs butonul de pornire şi… minune. Laptopul prinde viaţă.
Până se încarcă sistemul de operare, mă duc la bucătărie să pun de cafea. Pe masa de bucătărie, alături de o aspirină plasată strategic de nevastă-mea, găsesc un bileţel. Mă cuprinde un fior. Ultima dată când am găsit bileţele de dragoste pe masa din bucătărie a fost nasol. Se întâmpla acum vreo patru ani. Pe o notă de plată, de la consumaţia cu băieţii din seara anterioară, în valoare de vreo şase milioane (adică salariul meu pe jumătate de lună) am găsit un singur cuvânt. „Divorţ”. Scris cu carioca verde. Primul meu impuls de atunci a fost să râd de gluma pe care mi-o făcuseră amicii scriind acel cuvânt pe nota de plată. Până am realizat că nu avea cum să ajungă acea notă de plată, singură, pe masa din bucătărie. Şi nici carioca verde de lângă ea, cariocă care aparţinea feciorului. Şi nici scrisul de pe notă, care aparţinea nevestii. Dar asta e altă poveste.
Împing uşurel biletul cu pricina, fără să-l citesc şi dau cu ochii de aspirină. Nu ştiu ce conexiuni s-au realizat între neuroni, dar mi-am adus aminte de faptul că ieri am terminat rezerva de bere din frigider. Iau aspirina şi o mestec, mă încalţ şi purced la magazin s-o reîmprospătez. Rezerva de bere. Întors acasă, desfac o doză, iau biletul de pe masa din bucătărie şi îl citesc. „Vezi poate reuşeşti să termini ordinea aia din sufragerie. Astăzi”. Asta îmi place la nevastă-mea. E optimistă. Termin doza de bere, uit de cafea şi mă reîntorc în sufragerie.
Sună telefonul. Ăla din bucătărie. Pentru că astea de pe birou s-au coalizat cu calculatoarele alea mari şi au intrat în grevă. Mă întorc la timp în bucătărie pentru a salva sfertul de cafea care mai clocotea în ibric. Telefonul insistă. Ridic receptorul şi aud vocea soacră-mii.
– Ce faci? mă întreabă.
De când e interesată soacră-mea de starea mea? Dar, hai să fiu politicos.
– Bine, zic. Prin casă.
– Vezi că eu plec la ţară.
Stau să mă gândesc. Ce treabă am eu cu ţara ei? Niciuna. Atunci?
– Aşa, şi? îi răspund.
– Dacă tot eşti acasă, ai tu grijă de copii.
– Adică?
– Păi eu nu mai pot să ajung, dar dacă tot eşti acasă, ai tu grijă!
Abia acum realizez ce dulceaţă de soacră am. Ieri am văzut-o prin zonă, încălzind ciorba pentru ăia mici, dându-le de mâncare, spălând vasele, ajutându-i la lecţii, dar mi se părea ceva normal.
– Bine.
Ce puteam să zic? Că e mama nevestii. Şi ştiu că argumentele logice nu au niciun rost. Închid telefonul şi mai deschid o doză. De bere. Mă uit la ceas. E 12:00. Copiii au ore până la 13:00. Deci mai am ceva timp să mă obişnuiesc cu ideea.
Înapoi în sufragerie. Laptopul ăla mic mă anunţa că: să fac ceva cu bateria, că el nu mai suportă şi intră în stand-by. Explorez grămada de cabluri şi, printr-un noroc chior, dau de încărcător. Cum aveam o grămadă de prize libere, îl conectez şi-ncepe să sugă frumos din curent. Încerc să văd ce mai e prin lumea sălbatică de pe internet dar monitorul ăla mic din colţul dreapta jos mă tratează cu un x roşu. Caut router-ul, alimentatorul aferent şi cam în jumătate de oră reuşesc să intru pe blog. Citesc ce-am scris că am făcut ieri, compar cu ceea ce mi-aduc aminte că am făcut şi mă pregătesc de treabă. Desfac a treia doză de bere.
Între timp, se întoarce gaşca de la şcoală. Aia mică nu vrea ciorbă decât încălzită la temperatura optimă de 40 de grade. Celsius. Pe de altă parte, am aflat că ficioru’ e vegetarian. Adică el nu mănâncă decât tocăniţă fără carne. I-am rezolvat. Cu două pungi de sticks-uri. Rezistă până la 16:00, oră la care se întoarce nevasta de la serviciu. Desfac a patra doză de bere.
Am pus plăcuţa cu „Închis pentru inventar” şi mă apuc de treabă. Inventariez, sortez, clasific. Tot cu liniuţe.
– 9 cabluri alimentare;
– 15 alimentatoare şi încărcătoare (cu ocazia asta am descoperit şi pierdutul încărcător al SPV-ului, telefonul particuler, pe care de o lună îl încărcam prin interfaţa USB al compului)
– 2 cabluri scart;
– 3 cabluri RCA;
– 8 cabluri USB, micro şi normale + 2 prelungitoare USB;
– 7 cabluri de reţea, exceptând cele prinse definitiv în perete;
– 2 cabluri IE 1394;
– 3 cabluri telefonice;
– 2 cabluri COM;
– 5 cabluri VGA;
– 6 cabluri PS2;
– 5 cabluri de alea cu 2 fire pentru difuzoarele sistemului audio.
– 5 doze de bere.
Am terminat cu inventarierea, le-am strâns frumos, pe toate 67, exclusiv berea, colac şi le-am ascuns după birou. Mai puţin ultima doză. De bere. Astea sunt numai 10. Mai e şi mâine o zi.